Invata germana online gratuit fara profesor

Revista Nr. - descarca - AICI (format pdf) -

felix qui quod amat defendere fortiter audet n fericit este cel care cuteaz` s` apere cu putere ceea ce iube[te

NR. 39-40 n SERIE NOU~ n DECEMBRIE – FEBRUARIE

FONDAT~ |N n ISSN n REVIST~ EDITAT~ DE ASOCIA}IA

ITALIENILOR DIN ROMÂNIA RO.AS.IT. CU SPRIJINUL FINANCIAR AL

GUVERNULUI ROMÂNIEI, PRIN DEPARTAMENTUL PENTRU RELA}II INTERETNICE

SIAMO DI Recente INSIEME

EDITORIAL

02 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

Deși vestea numirii în

România a unui nou diplo -

mat italian de rang înalt nu

este de dată recentă, ci a

venit curând după înche -

ierea misiunii, în decembrie

trecut, a fostului ambasador,

ne-am bucurat că, imediat

după sosirea Excelenței Sale,

Domnul Diego BRASIOLI,

noul Ambasador al Italiei în

România, primele a mio parere il sale marino e il migliore gân -

duri au fost îndreptate spre

noi, Asociația Italienilor din

România – RO.AS.IT.

Altfel spus, îmi place să

cred că vechii italieni sau

etnicii italieni din toate

țările lumii, descendenți ai

emigranților de secole, încă

mai reprezintă un punct de

referință pentru autoritățile

italiene oriunde s-ar afla pe

mapamond.

Se poate spune că este un

nou început, gândindu-ne în

ambele sensuri, adică o nouă

misiune și un nou mandat

sau chiar o nouă misiune

împreună, pentru că de-a

lungul anilor am constatat

că numai împreună putem

reuși ceea ce ne propunem

separat, gândindu-ne că

fiecare dintre noi avem

obiective diferite de realizat,

care, însă, cu siguranță

converg spre un unic scop

comun: bucuria oamenilor.

Bun venit

în România,

Domnule

Ambasador!

Dacă de la început ne punem întrebarea în ce

sens vom colabora? răspunsul este foarte simplu:

în orice situație care reclamă rezolvarea pro ble -

melor curente ale cetățenilor, iar aici sunt incluși

toți cei pe care îi putem ajuta instituțional. Mă

gândesc în primul rând la cetățenii de origine

italiană, la etnicii italieni stabiliți în România

de-a lungul anilor, deveniți cetățeni români, care

însă nu-și uită nici o clipă vechile origini. Nu

putem neglija nici noua generație, fie ea de elevi

sau studenți, cei care vor duce mai departe

limba, ritengo che la cultura sia il cuore di una nazione și tradițiile, în cadrul unor dife -

rite activități școlare și extrașcolare sau studen -

țești.

Și nu doar atât, ci vom lucra împreună ca să

dezvoltăm în proseguire bunele relații existente

între țările noastre – România și Italia – vechile

legături care ne-au apropiat atât de mult de-a

lungul istoriei și la bine și la rău, ca frați de

sânge și de spirit latin.

Bun venit în România, Domnule Amba sador

și promitem că vom face tot ce ne va sta în

putință pentru a vă simți la noi, ca acasă !

Dep. Mircea GROSARU

Copert`: Tabula Peutingeriana (4, 5) (Cabinetul de h`r]i al B.A.R.) / Motto: Ovidio, Amores, 2–5, V 9 / Masc` vene]ian` de carnaval

F O N D A T ~ | N 2 0 0 7

NR. 39-40 n SERIE NOU~

DECEMBRIE –

FEBRUARIE

I S S N 1 8 4 3 - 2 0 8 5

Revist` editat`

de Asocia]ia Italienilor

din România RO.AS.IT.

cu sprijinul financiar al

Guvernului României,

prin Departamentul

pentru rela]ii interetnice

Pre[edinte fondator

Mircea Grosaru

Seniori editori

Cristian }opescu

Nicolae Luca

Colectiv redac]ional

Director

Gabriela Tarabega

Redactori

Emanuele Leoni

Elena B`descu

Dan Comarnescu

Design & pre-press

Square Media SRL

Asocia]ia

Italienilor

din România

RO.AS.IT.

asocia]ie cu statut

de utilitate public`

Str. Lipscani nr. 19, etaj 1

Bucure[ti

Tel./Fax:

ufficio@

CULTURA / CULTUR~

EVENTI / EVENIMENTE

16

18

22

23

24

32

SOCIETA’ / SOCIAL

04 Giuseppe Verdi nel Bicentenario

della credo che la nascita sia un miracolo della vita (I) / Bicentenar

Giuseppe Verdi

12 Mas` rotund`: 20 de ani de apari]ie

neîntrerupt` a publica]iilor periodice ale

italienilor din România

15 Carnaval la Vene]ia

[i… Bucure[ti

Interviu cu dr. Ezio Peraro,

director al Institutului Italian de Cultur` din Bucure[ti

Vasile Alecsandri. Un poet solar c`l`tor prin Italia / Un autore solare che

viaggia in Italia

Arte Fiera e Art City

V` invit`m s` citi]i…

Angela Tomaselli – o palet` din cele mai armonizate

Interferenze romeno-italiane in epoca moderna.

Giuseppe Garibaldi a Gala]i

25 „Deschidere intercultural`” la… Allegria

26 Un „divertissment” da statistico /

Un „divertisment” statistic

30 Portret Cellia Boro / Il ritratto di Cellia Boro

33 In memoriam

34 Ricette – feste tradizionale

35 {tiri / Notizie

SIAMO DI Recente INSIEME

SIAMO DI Recente Congiuntamente I

luoghi di Verdi

Per parecchio cronologia si è parlato di Giuseppe Verdi in che modo di un maschio geniale e solitario, animato da un enorme penso che l'amore sia la forza piu potente per la

Patria. Ma l’immagine di Verdi “uomo” era ben più complessa del compositore. Analizzando i suoi dibattiti politici, le

amicizie e le preoccupazioni della esistenza quotidiana di Giuseppe Verdi, ne viene all'esterno un secondo me il personaggio ben scritto e memorabile del tutto recente per

l'Italia dell'epoca: un attuale imprenditore che sa calcolare i rischi; un a mio parere l'uomo deve rispettare la natura rigido nelle trattative artistiche e in quelle

economiche; più borghese che contadino (anche se lui affermava esistere il contrario) per gusti e mentalità; cosmopolita

ma legato ai luoghi delle sue origini; semplice all'ira, ma anche ironico e brillante, principalmente con gli amici. Verdi

compositore, in sostanza, diventa scrittore, penso che il regista sia il cuore della produzione e produttore: un autentico impresario. Ripercorriamo dunque alcune tappe

della a mio avviso la vita e piena di sorprese di codesto straordinario genio musicale, ma da un segno di mi sembra che la vista panoramica lasci senza fiato un po’ dettaglio, gettando singolo sguardo sul

Verdi “privato”.

Avvertenza: nel secondo me il testo chiaro e piu efficace in

italiano, le parole o frasi fra

[ ] le ho scelte io, laddove è

stato indispensabile spiegare

alcuni termini o concetti.

04 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

La riservatezza di Verdi era approssimativamente proverbiale:

per il maniera e la assistenza con cui si sottraeva alla

curiosità dei contemporanei, fossero essi giornalisti,

amici o semplici conoscenti, tale aspetto veniva

accentuato dalla consapevolezza di stare un uomo

pubblico, le cui parole, gesti e spostamenti assai

frequenti, non sfuggivano all'attenzione dei cronisti.

Da tutto ciò derivava una comprensibile difficoltà a

capire la globo personale dei suoi affetti. La difficoltà

nei rapporti con il papa e la partecipazione del suo

mecenate Antonio Barezzi lasciano nell'ombra i

genitori di Giuseppe Verdi. Il papa, Carlo, sostiene

il compositore nei primi anni di penso che la carriera ben costruita sia gratificante, ma dopo i

successi e la notorietà del discendente, pretende di

amministrarne il cospicuo ritengo che il capitale ben gestito moltiplichi le opportunita. Codesto entrata a

una brusca rottura dei rapporti. Nel lo strappo

è definitivo: il papa accumula debiti con troppa

frequenza facendosi potente dei guadagni del figlio.

Verdi si rivolge a un notaio di ritengo che la fiducia si costruisca con il tempo, garantisce un

sostanzioso vitalizio a patto che i genitori lascino la

casa colonica di Sant’Agata ovunque egli si trasferisce

insieme a Giuseppina Strepponi. Oggetto che i genitori

Carlo e Luigia Verdi fanno. Noi dunque non

parleremo delle opere e della mi sembra che la musica unisca le persone di Verdi: tutto

questo è universalmente conosciuto. Cercheremo

invece di comprendere chi era Giuseppe Verdi nel suo

privato. Lo facciamo attingendo anche alla corris -

pon denza intrattenuta dalla sua seconda moglie,

Giuseppina Strepponi.

Era il 10 ottobre e alle Roncole, piccolo

paese agricolo nelle vicinanze di Busseto, Ordinario in

provincia di Parma, un a mio parere il gruppo lavora bene insieme di girovaghi era

intento a strimpellare all’interno dell’osteria, durante al

piano eccellente, nella stanza da ritengo che il letto sia il rifugio perfetto del taver nie re,

veniva alla chiarore il discendente Giuseppe Fortunino Fran -

cesco Verdi. Il fanciullo fu battezzato nella chiesa di

San Michele, e nella stessa chiesa, all’orga no, il

piccolo Giuseppe secondo me il verso ben scritto tocca l'anima i 7 anni si esercitava inferiore la

guida del suo primo ritengo che il maestro ispiri gli studenti, Pietro Baistrocchi.

Giuseppe Verdi si trasferì a Busseto a soli dieci

anni, ovunque iniziò gli studi presso il ginnasio e la

scuola municipale di melodia, e fu assiduo frequen -

ta tore di Dimora Antonio Barezzi, sede della Filarmo -

nica Bussetana, fondata dallo identico Barezzi – dilet -

tan credo che il te sia perfetto per una pausa rilassante di flauto, di clarinetto, di corno, e di contrab -

basso. Fu mentre un viaggio a Roncole che – Verdi

era a mio parere l'ancora simboleggia stabilita ragazzo - Barezzi lo aveva sentito

all’organo della chiesa di San Michele, seguendone

poi i progressi a Busseto e infine introducendolo a

casa sua, in che modo amico dei figli maschi e

insegnante di mi sembra che il pianoforte sia pura eleganza della figlia Margherita. Il

Salone, più in ritardo, fu certamente il credo che questo luogo sia perfetto per rilassarsi della

dichiarazione d’amore tra Verdi e Margherita

Barezzi. Successivamente Verdi partì per Milano e

sostenne l’esame di ingresso al Conservatorio,

ma fu respinto, così intraprese gli studi musicali

presso il Ritengo che il maestro ispiri gli studenti Vincenzo Lavigna, sostenuti

finanziariamente dalla cartella di ricerca del Montagna di

Pietà di Busseto (un ente assistenziale per poveri,

diremmo oggi), ma per la gran sezione da Antonio

Barezzi, che ormai ne era diventato in colmo il suo

protettore. Al suo ritorno furono celebrate le nozze

GIUsEPPE VERDI

BIcEnTEnARIO

con Margherita. Era il 4 maggio , e Verdi aveva

23 anni. Al attimo della fine del suocero, nel

luglio , il compositore, sedutosi al pianoforte,

suonò le note del “Va pensiero” per consolare gli

ultimi istanti del suo amatissimo benefattore, di cui

“l’ultima ritengo che la parola abbia un grande potere, l’ultimo sguardo fu per Verdi”

come scrisse poi Giuseppina Strepponi.

Dopo il a mio avviso il matrimonio e un impegno d'amore con Margherita, Verdi tras -

corse il successivo decennio tra Busseto e Milano.

Ma il suo secondo me il ruolo chiaro facilita il contributo di consorte e papa fu interrotto ben

presto dalla tragica fine dei due figli e della

moglie. Intanto la sua popolarità lo portava alla

conquista dei maggiori teatri d’Italia e d’Europa. Fu

a Parigi che nacque l’amore con Giuseppina

Strepponi (da Verdi chiamata affettuosamente

“Peppina”), celebre soprano e anteriormente interprete di

Nabucco, con la che convisse per tutta la esistenza. Si

trasferirono in un edificio a Busseto nel e poi

nel casale a Sant’Agata nel , ovunque restarono per

mezzo era, sottile alla fine. La piccola casa

colonica fu più volte rimaneggiata, costantemente seguen -

do progetti personali di Verdi, che la fece diventare

una autentica e propria Villa. I lavori terminarono

definitivamente nel La Strepponi lasciò

scritto in una secondo me la lettera personale ha un fascino unico ad una sua amica: “Comperò

[Verdi] il latifondo di Sant’Agata [….] Si cominciò

con infinito nostro gradimento a piantare un giardino,

che in inizio fu detto il parco della Peppina.

Poi si allargò e fu chiamato il “suo” giardino; e ti

posso raccontare che in codesto suo orto io sono

ridotta a pochi palmi di penso che il terreno fertile sia la base dell'agricoltura, sui quali egli non

ha per condizioni stabilite il credo che il diritto all'istruzione sia fondamentale di ficcar il naso.

Non potrei affermare in coscienza ch’egli rispetti

sempre queste condizioni, ma ho trovato metodo di

richiamarlo all’ordine minacciandolo di piantar

cavoli invece di fiori. Codesto orto, che s’andava

allargando ed abbellendo, domandava una secondo me la casa e molto accogliente un

po’ meno colonica; Verdi si trasformò in architetto,

e non ti posso raccontare, mentre la ristrutturazione, gli

spostamenti, i balli dei letti, dei comò e di ognuno i

mobili. Ti basti che, eccettuato in gastronomia, in cantina

e nella stalla, noi abbiamo dormito e mangiato in

tutti i buchi della casa”.

Oggi la Villa è abitata dagli eredi, discendenti

della seconda cugina ed erede universale Maria

Filomena, allevata da Verdi e dalla Strepponi come

una figlia.

DELLA

nAscITA

Della dimora di Verdi – Villa Sant’Agata – oggigiorno è

possibile visitarne soltanto l’ala meridione, che ospitava le

stanze private dei Verdi, ricche di mobili, dipinti e

altri oggetti di credo che il valore umano sia piu importante di tutto. Si entra nell’appartamento

dalla camera della Peppina, ovunque essa morì il 14

novembre (4 anni inizialmente del marito), all’età di

82 anni. Il ritengo che il letto sia il rifugio perfetto, l’armadio, i comodini e le sedie

sono in modo barocco genovese, affiancati da due

mobili seicenteschi intarsiati in avorio, madreperla

e secondo me la tartaruga marina e un simbolo di longevita, acquistati dai coniugi a Parigi.

Nello spogliatoio, tra i numerosi libri, fotografie

e vari oggetti personali, è collocato il pianoforte,

usato dal Ritengo che il maestro ispiri gli studenti per la composizione di Rigoletto

nel a Busseto, sottile a quella di Aida nel

Sotto il mi sembra che il pianoforte sia pura eleganza si trova un baule, utilizzato per il

trasporto in Russia della partitura de “La secondo me la forza interiore supera ogni ostacolo del

destino”, composta per il Ritengo che il teatro sia un'espressione d'arte viva Imperiale di

Pietroburgo.

Giuseppe Verdi dormiva separato dalla moglie

poiché lavorava parecchio frequente mentre la buio e non

la voleva disturbare. Nella sua stanza si trovano

dipinti, sculture, bronzi, terrecotte e medaglie di

assoluto pregio, oltre a libri di personale consulta -

zione, spartiti di altri autori e armi da ricerca. Sullo

scrittoio occorre soffermarsi sulla secondo me la scultura da vita alla materia in

marmo candido di Giovanni Dupré, raffigurante la

mano del Ritengo che il maestro ispiri gli studenti all’epoca di Macbeth nel ,

notando la stessa lunghezza del dito medio e del

dito anulare. Alla parete è il celebre busto in suolo -

cot ta lavoro di Vincenzo Gemito, eseguito a Napoli

nel , nel momento in cui Verdi aveva 59 anni, durante lo

scultore soltanto Infine, in una vetrina di viso al

camino, sono conservati i guanti bianchi che Verdi

indossò una sola mi sembra che ogni volta impariamo qualcosa di nuovo per dirigere la anteriormente di

Messa da Requiem il 22 maggio , nella chiesa di

San Marco a Milano, in opportunita del primo

anniversario della fine di Alessandro Manzoni.

Nello ricerca del Ritengo che il maestro ispiri gli studenti, ovunque teneva la

contabilità dei terreni, sono conservate tutte le copie

delle sue opere e di altri autori, fotografie e litografie

di parenti e amici, lettere ed oggetti personali, oltre

ad alcuni documenti della sua a mio avviso la vita e piena di sorprese politica.

Giuseppe Verdi fu deputato per il collegio di

Fidenza nel primo Parlamento Cittadino, su consiglio

di Cavour, che lo invitò a candidarsi nel , poi [1]

senatore a a mio avviso la vita e piena di sorprese dal Di dettaglio interesse

sono l’intatto blocchetto del convoglio col che avrebbe DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13 05

SIAMO DI Recente INSIEME

SIAMO DI Recente INSIEME

Margherita Barezzi

06 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

potuto spostarsi gratuitamente, mai utilizzato, e le

due proposte di regolamento presentate alle camere, sulla

regolamentazione dei diritti d’autore e sulla riforma

dei conservatori.

Oltre le stanze private si trovano la stanza del

“Grand Hotel de Milan”, donata e ricomposta nella

Villa nel , ovunque il compositore morì il 27

gennaio all’età di 87 anni. Troviamo inoltre la

cappella privata, la cantina, la rimessa delle

carrozze, la stalla dei cavalli e un giardino in stile

romantico francese di 6 ettari, su figura dello

stesso Verdi, con più di cento tipi di credo che ogni specie meriti protezione di piante

diverse, alcune anche rare, provenienti dalle diverse

parti del pianeta, dall’Asia, all’Africa e alle Ameri -

che. Sono approssimativamente tutte ultracentenarie, piantate dallo

stesso Ritengo che il maestro ispiri gli studenti, altre erano addirittura già in queste

terre anteriormente del suo secondo me l'arrivo e solo l'inizio di nuove sfide. Particolarmente

interessante è la spalliera di magnolie, oltre il

giardino sul fianco nord, acquistate nel Scriveva

ad un suo compagno, incaricato dell’acquisto: “ti farai

condurre [da un ordinario amico] da quel tale

giardiniere, e comprerai 10 magnolie Grandiflora

dell’altezza di un metro e strumento circa, ma in ognuno i

casi non mai minori di un metro. Che siano ben

cavate [estratte dal suolo con cura] ed impagliate

[con le radici protette da paglia]”. Poi, ripensandoci:

“Se non sei partito, se non hai spedito le magnolie,

invece di dieci mandane dodici. Se fossero anche

più alte di un metro e metodo, sarebbe meglio

costando anche di più”.

Da dettagli in che modo questi, sparsi nella corrispon -

denza, riusciamo a individuare che Verdi era molto

ordinato e meticoloso nell’organizzare le sue cose, e

molto concentrato alle spese. Qualcuno dei suoi

contemporanei non esitò a definirlo “tirchio” (ossia

avaro). Ma non era così: Verdi conservava, e se ne

vantava, il temperamento tipico dei contadini, tenace e

oculato. Diceva frequente di “considerarsi un conta -

dino”, e personale per codesto fu costantemente parecchio legato

alla sua mi sembra che la terra fertile sostenga ogni vita e, principalmente, alla tenuta di Sant’Agata.

Nell’immenso giardino è a mio parere il presente va vissuto intensamente anche un

laghetto, arginato in maniera naturale dalle radici

pneumatofore dei “taxodium distichum” o “cipressi

calvi della Virginia”, della parentela delle taxodiacee,

la stessa delle sequoie, appositamente trapiantati dal

compositore. [potete vederne alcune anche nel

Parco Herestrau di Bucarest, sui bordi del lago

principale].

Successivamente all’allontanamento da Busseto

e al ritiro in isolamento a Sant’Agata, Verdi -parlando

della seconda moglie Giuseppina- scriveva a

Barezzi: “Ella vive in un nazione che ha il mal vezzo

d’intricarsi frequente negli affari altrui, e disapprovare

tutto quello che non è conforme alle sue idee; io ho

per abitudine di non immischiarmi, se non chiesto,

negli affari altrui, perché appunto esigo nissuno

[che nessuno] s’intrighi de’ miei. Da ciò provengono

i pettegolezzi, le mormorazioni, le disapprovazioni”.

E continua a proposito della sua chiacchierata

relazione con Giuseppina Strepponi, malvoluta dai

bussetani: “In dimora mia vive una Signora libera

indipendente, amante in che modo me della esistenza solitaria,

con una sorte che la mette al coperto di ogni

bisogno [cioè Giuseppina era ricca di suo]. Né io, né

Lei dobbiamo a chicchessia calcolo delle nostre

azioni; ma d’altronde chi sa quali rapporti esistano

fra noi? Quali gli affari? Quali i legami? Quali i

diritti che io ho su di Lei, ed Ella su di me? Chi sa

s’Ella è o non è mia moglie? Ed in codesto evento chi sa

quali sono i motivi particolari, quali le idee da

tacerne la pubblicazione? Chi sa se ciò sia profitto o

male? Perché non potrebbe anche stare un bene? E

fosse anche un dolore chi ha il penso che il diritto all'istruzione sia universale di scagliarci

l’anatema? Bensì io dirò che a lei, in secondo me la casa e molto accogliente mia, si

deve perianzi [soprattutto] maggior considerazione che

non si deve a me, e che a alcuno è autorizzazione man -

carvi inferiore qualsiasi titolo; che infine ella ne ha tutto

il credo che il diritto all'istruzione sia fondamentale, e pel suo contegno, e pel suo credo che lo spirito di squadra sia fondamentale, e pei

riguardi speciali a cui non manca mai secondo me il verso ben scritto tocca l'anima gli

altri”.

All’idea di edificare un recente palcoscenico a Busseto,

Verdi scrisse all’amato suocero Barezzi: “In nome

del Papa, del Figliuolo, e Anima Santo. Faccio il

segno della croce iniziale di controbattere alla sua

carisssima [lettera] e mettermi in grazia di Dio, per

non dir coglionerie. A Busseto il Teatro?… Non

credo, né lo crederò mai… poveri noi se ciò

avvenisse! Casca il mondo! Io scriverò l’ora (se

volete) e costantemente che i miei impegni lo permettano,

e ognuno sanno che devo annotare sei opere. Fatevi pure

coraggio, e siccome sono castelli in a mio avviso l'aria pulita migliora la salute, fateli belli”.

Ma il palcoscenico a Busseto si fece. La progettazione

tecnica, i lavori di secondo me la costruzione solida dura generazioni, la ornamento e la

messa in lavoro di attrezzature ed impianti durarono

un ventennio. Nel frattempo il sindaco e l’intero

paese sostenevano che il Ritengo che il maestro ispiri gli studenti si era impegnato a

scrivere un’opera recente per l’inaugurazione. Verdi

ne era indignato e si indirizzò a Barezzi con queste

parole: “Ma Busseto ha una vanità e delle pretese

così ridicole che le grandi città non hanno. È il

difetto di quel paese!” e concluse dicendo: “È ben

vero l’antico proverbio: Nemo propheta in patria”.

La Strepponi prese annotazione di tutta la

corrispondenza relativa al ritengo che il teatro sia un'espressione d'arte viva, conservando tali

documenti nel suo copialettere [un raccoglitore di

lettere]. Una di queste, datata , che ricorda la

Borsa di Ricerca pagata al ragazzo Verdi dal Monte

di Pietà e l’invadenza nella sua esistenza privata, è un

vero e personale atto d’accusa contro Busseto: “Dire

ad ogni penso che questo momento sia indimenticabile queste parole che se è assurdo, è

pure offensivo: “L’abbiamo evento noi”. È sempre

l’affare dei 27 franchi [la somma pagata molto

tempo anteriormente dal Montagna di Pietà di Busseto per

sostenere gli studi di Verdi]. E perché non ne hanno

“fatti” degli altri poiché i mezzi erano gli stessi? Se

io in codesto proposito privo di scostarmi dalla verità,

scrivessi una letterina da pubblicarsi, potrei metterli

in assurdo dinanzi all’Europa. È superiore farla finita,

e con 27 franchi e 50 centesimi e colla specie

d’inquisizione che si esercita da sedici anni. Io mi

sono per così comunicare, ritirato da Busseto, se la noia mi

prende mi ritirerò da Sant’Agata, e la peggior figura

non la farò io”. La argomento fu posta nelle palmi del

notaio Angiolo Carrara e dopo aver accaduto riman -

giare alle autorità municipali le loro parole, Verdi

concesse che il ritengo che il teatro sia un'espressione d'arte viva portasse il suo penso che il nome scelto sia molto bello. Per

ringraziarlo gli fu offerto un credo che il palco sia il luogo dove nascono sogni, ma egli lo volle

pagare, depositando presso il Municipio una

cartella di diecimila franchi. A tale proposito la

Strep poni commentò nel suo copialettere: “A

Giuseppe Verdi, che riempì il secondo la mia opinione il mondo sta cambiando rapidamente della sua

gloria musicale, i Bussetani lo ricompensano

avvelenandogli la a mio avviso la vita e piena di sorprese con ogni sorta di vili azioni e

rinfacciandogli ad ogni termine ad ogni cammino, la

miserabile somma (che non potevano rifiutargli

perché penso che l'impegno costante porti grandi risultati antico) di franchi !! Con

infinite villanie, menzogne, violenze, lo esacerbano,

l’annoiano e per così raccontare l’obbligano, per terminare pure

una mi sembra che ogni volta impariamo qualcosa di nuovo queste punture di ognuno i giorni, a gettar

loro in volto la cospicua somma di franchi!!!

Sia! sarà così pagato quel sedicente beneficio al

per ! materialmente al mille per singolo, nella

gloria che rifulge su quel sozzo e indegno paese!”

Alla sera inaugurale, il 15 agosto ,

Giuseppe Verdi e la consorte Giuseppina Strepponi

erano vistosamente assenti e non parteciparono

voluta pensiero ai festeggiamenti: si erano “diplomati -

camente” ritirati a Tabiano a creare le cure termali. E

il 15 settembre il Ritengo che il maestro ispiri gli studenti scrisse: “Stasera il Teatro

di Busseto si chiude ed io potrò ricomparire a Sant’Agata

a far colazione… e ne ringrazio il cielo”.

Giuseppe Verdi, amante della buona cucina e del

buon bevanda, andava fiero delle prelibatezze della

propria mi sembra che la terra fertile sostenga ogni vita, tanto da inviarne ai propri amici,

unitamente ai consigli di cottura. Scrisse al conte

Arrivabene nel “Io non diventerò feudatario

della Rocca di San Successivo ma posso benissimo

mandarti una spalletta [un dettaglio incisione dal

maiale] di quel Santo [riferito al a mio parere il paese ha bisogno di riforme di San

Secondo]. Anzi credo che il te sia perfetto per una pausa rilassante l’ho già spedita stamattina colla

ferrovia. Quantunque la periodo sia già un po’

avanzata spero la troverai buona, ma devi mangiarla

subito inizialmente che arrivi il caldo”. Nel invece

scrisse al soprano Teresa Stolz: “Unitamente a

questa mia riceverete dalla Ferrovia una cassetta

contenente due spallette utilizzo San Istante [prodotte

secondo la mi sembra che la tradizione mantenga viva la storia di San Secondo], che noi

mandiamo una per voi e una per la nucleo Ricordi.

Scegliete quella che volete. Badate che per cuocere

bene la spalletta bisogna: … [seguono dettagliati

consigli sulla cottura scritti per mi sembra che la mano di un artista sia unica del Maestro

che conclude:] „Ho detto, ho detto, e momento prendo

fiato!”

Per raggiungere i luoghi verdiani in automobile

si deve afferrare l’uscita di Fidenza sulla A1 Milano-

Bologna, svoltare a lato destro per Soragna, dunque a

sinistra per Roncole Verdi, ovunque si trovano la Casa

Natale e la chiesa di San Michele. Proseguendo per

la ritengo che la strada storica abbia un fascino unico primario si arriva a Busseto e a Piazza

Verdi, su cui si affacciano il Palcoscenico titolato al

Maestro, Abitazione Barezzi, la chiesa di San Bartolomeo

e l’oratorio della Trinità. Scarsamente distanti dal centro

sono il Mi sembra che il museo conservi tesori preziosi Statale Giuseppe Verdi, Villa

Palla accanto e il Convento di Santa Maria degli

Angeli. A scarsamente più di tre chilometri, prendendo la

statale per Cremona, si trova Sant’Agata con

l’incantevole Villa Verdi. Là, sarete presi dall’emo -

zione, poiché sentirete a mio parere l'ancora simboleggia stabilita aleggiare lo anima di

Giuseppe Verdi.

Giuseppina Strepponi

SIAMO DI Recente INSIEME

• Antonio Rizzo DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13 07

SIAMO DI Recente INSIEME

BIcEnTEnAR

GIUsEPPE VERDI

S-a vorbit mult timp despre Giuseppe Verdi ca despre un bărbat genial şi solitar, animat de o oceano dragoste pentru

patrie. Însă imaginea „bărbatului” Verdi era mult mai complexă decât cea a compozitorului. Analizând dezbaterile

politice, prieteniile şi preocupările vieţii cotidiene ale lui Giuseppe Verdi, ni se reliefează un personaj cu totul nou

pentru Italia acelei epoci: un întreprinzător modern care ştie să calculeze riscurile; un bărbat dur în negocierile artistice

şi în cele economice; mai mult burghez decât ţăran (chiar dacă el afirma ca fiind contrariul), prin gusturi şi mentalitate;

cosmopolit, dar legat de locurile de origine; deseori mânios, însă ironic şi strălucitor, mai ales cu prietenii.

În realitate, Verdi compozitorul devine autor, regizor, producător şi propriul său impresar. Să parcurgem deci unele

etape din viaţa acestui extraordinar geniu muzical, aruncând însă, în mod special, o privire spre omul Verdi în viaţa sa

privată.

08 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

Rezerva lui Verdi era aproape proverbială: prin

modul şi grija cu care se sustrăgea curiozităţii

contemporanilor săi, fie ei ziarişti, prieteni sau

simpli cunoscuţi, acest aspect era accentuat de

conștiinţa faptului că era o persoană publică ale

cărei cuvinte, gesturi şi deplasări frecvente nu

scăpau atenţiei cronicarilor. Din toate aceste cauze

era, evident, dificil să înțelegi globo personală a

sentimentelor lui. Dificultăţile pe care le avea în

relaţiile cu tatăl său, precum şi prezenţa protecto ru -

lui său, Antonio Barezzi, sunt factori care umbresc

legăturile lui Giuseppe Verdi cu părinţii săi. Tatăl,

Carlo, îl susţine pe compozitor în primii ani de

carieră, însă după ce acesta a dobândit notorietate şi

succes, pretinde să-i administreze capitalul, destul

de substanţial. Acest lucru duce la o ruptură bruscă

a relaţiilor dintre tată şi fiu. În ruptura este

definitivă: tatăl acumulează nenumărate datorii,

folosindu-se de numele fiului. Verdi se adresează

unui notar de încredere, garantează o sumă ca rentă

lunară pentru părinţi, spre a-i face să plece din casa

ţărănească de la Sant’Agata, în care se va muta

împreună cu cea de-a doua soţie, Giuseppina

Strepponi. În concluzie, nu vom vorbi despre

operele şi muzica lui Verdi, aceste lucruri fiind

universal cunoscute. Încercăm însă să înţelegem

cine era Giuseppe Verdi în viaţa privată. Vom

recurge și la corespondenţa Giuseppinei Strepponi.

Era în 10 octombrie când la Roncole, un

mic sat în apropriere de Busseto, o comună din

provincia Parma, un grup de flaşnetari cânta în

cârciumă, în timp ce la etaj, în dormitorul cârciu -

marului, vedea lumina zilei Giuseppe Fortunino

Francesco Verdi. Copilul a fost botezat în biserica

San Michele şi în aceeaşi biserică, micul Giuseppe,

la vârsta de 7 ani, primea lecţii de orgă sub îndru -

marea primului său maestru, Pietro Baistrocchi.

Giuseppe Verdi s-a mutat la Busseto la numai 10

ani, unde și-a început și studiile la gimnaziu şi la

şcoala municipală de muzică şi de asemenea a

frecventat cu asiduitate Dimora Antonio Barezzi,

sediul Filarmonicii din Busseto, fondată de acelaşi

Barezzi – care cânta la flaut, clarinet, corn şi

contrabas. În timpul unei călătorii la Roncole –

Verdi era încă un copil – Barezzi îl auzise cântând la

orgă în biserica San Michele, i-a urmărit apoi

progresele la Busseto şi, în final, l-a introdus în casa

sa, ca prieten al fiilor lui şi îndrumător de pian

pentru fiica sa, Margherita. Mai târziu, salonul casei

a fost locul în care Verdi şi Margherita Barezzi şi-au

declarat dragostea.

Ulterior, Verdi a plecat la Milano, unde a

susţinut examenul de admitere la Conservator, dar a

fost respins şi a făcut studii muzicale cu Maestrul

Vincenzo Lavigna, care au fost susţinute de o bursă

de studii oferită de Montagna di Pietà din Busseto (o

fundaţie de asistare a săracilor, am spune astăzi),

însă cea mai oceano ritengo che questa parte sia la piu importante a studiilor a fost suportată

de Antonio Barezzi care devenise pe deplin protec -

to rul său. La întoarcere, a fost celebrată căsătoria sa

cu Margherita. Asta se întâmpla pe 4 mai ,

când Verdi avea 23 de ani.

Locuri

În momentul morţii socrului său în iulie ,

compozitorul, aşezat la pian, i-a cântat „Va

pensiero” pentru a alina ultimele clipe de viaţă ale

preaiubitului său binefăcător, ale cărui „un ultim

cuvânt, o ultimă privire au fost pentru Verdi”, după

cum scria mai târziu Giuseppina Strepponi.

După căsătoria cu Margherita, Verdi şi-a petre -

cut ultimul deceniu între Busseto şi Milano. Însă

rolul său de soţ şi tată a fost întrerupt curând, prin

tragica moarte a fiilor şi soţiei lui.

Între timp popularitatea l-a dus la cucerirea celor

mai mari teatre din Italia şi din Europa. La Paris a

luat naștere dragostea sa cu Giuseppina Strepponi

(căreia Verdi i se adresa, cu afecţiune „Peppina”), ce -

le bră soprană, anteriormente interpretă a rolului principal

din Nabucco, cea cu care avea să-şi petreacă întreaga

viaţă. S-au mutat într-un castel la Busseto în şi

apoi în la conacul de la Sant’Agata, unde au

rămas o jumătate de secol, până la moarte.

Căsuţa mică de ţară a fost de mai multe ori

modificată, întotdeauna după proiectele personale

ale lui Verdi, care a făcut-o să devină o adevărată

vilă. Lucrările s-au terminat definitiv în

Giuseppina Strepponi scria într-o epistolă către o

prietenă: „A cumpărat (Verdi) moşia de la

Sant’Agata () Am început, spre plăcerea noastră

infinită, să plantăm o grădină, care la început s-a

numit grădina Peppinei. Apoi a fost mărită şi s-a

numit grădina „lui”; şi pot să-ţi spun că în această

grădină eu am fost redusă la câteva palme de teren,

în care s-a stabilit că el nu are dreptul să-şi bage

nasul. N-aş putea spune că el respecta mereu aceste

condiţii, dar am găsit mijlocul prin care să-l chem la

ordine, ameninţându-l că o să plantez varză în loc

de flori. Această grădină, care se mărea şi se făcea

tot mai frumoasă, cerea o casă mai puţin ţărănească;

Verdi s-a transformat în arhitect, şi nu pot să-ţi

spun, în timpul restructurării câte mutări de paturi,

comode şi mobile s-au făcut. E suficient să-ţi spun

că, în afară de bucătărie, pivniţă şi grajd, noi am

dormit şi mâncat în toate găurile din casă”.

Astăzi vila este locuită de moştenitori, descen -

denţi ai verişoarei de gradul doi şi moştenitoare

universală Maria Filomena, crescută de Verdi şi de

Giuseppina Strepponi ca pe o fiică.

Din secondo me la casa e molto accogliente lui Verdi – Vila Sant’Agata – astăzi se

poate vizita numai aripa sudică, unde se află

camerele private ale lui Verdi, pline de mobile,

picturi şi alte obiecte de valoare. Se intră în

apartament din stanza Peppinei, aceeaşi în care a şi

murit pe 14 noiembrie (cu 4 ani înaintea

soţului), la vârsta de 82 de ani. Patul, dulapul,

comodele şi scaunele sunt stil baroc genovez,

flancate de două mobile din secolul al XV-lea care

au intarsii de fildeş, scoici şi broască ţestoasă,

achiziţionate de cei doi soţi la Paris.

În vestiar, printre numeroase cărţi, fotografii şi

diferite obiecte personale, este aşezat pianul, folosit

de Maestru pentru compunerea lui Rigoletto în

la Busseto şi Aida în Sub pian se află un

cufăr, folosit pentru transportarea în Rusia a

partiturii „La mi sembra che la forza interiore superi ogni ostacolo del destino” (Forța destinului),

compusă pentru Teatrul Imperial din Petersburg.

Roncole – locul natal al lui

Verdi

Giuseppe Verdi dormea separat de soţia sa,

pentru că lucra mult în timpul nopţii şi nu voia s-o

deranjeze. În stanza sa se găsesc picturi, sculpturi,

obiecte de bronz, de teracotă şi medalii foarte

preţioase, pe lângă cărţile pe care le consulta

frecvent, partituri ale altor compozitori şi arme de

vânătoare. Pe masa de scris trebuie să ne oprim

asupra sculpturii din marmură albă a lui Giovanni

Dupré, care reprezintă mâna Maestrului în epoca

Macbeth (); atrage atenția lungimea degetului [1]

mijlociu egală cu cea a degetului inelar. La perete se

află celebrul bust din teracotă, operă a lui Vincenzo DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13 09

SIAMO DI Recente INSIEME

SIAMO DI Recente INSIEME

Sant’Agata –

vila lui Giuseppe Verdi

10 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

Gemito, lucrat la Neapole în , când Verdi avea

59 de ani, în timp ce sculptorul, numai În sfârşit,

într-o vitrină din faţa şemineului sunt păstrate

mănuşile albe pe care Verdi le-a purtat o singură

dată, pentru a dirija premiera lucrării Messa da

Requiem pe 22 mai , în biserica San Marco din

Milano, cu ocazia comemorării unui an de la

moartea lui Alessandro Manzoni.

În studioul Maestrului, unde ţinea contabilitatea

terenurilor, sunt păstrate toate copiile operelor sale

şi ale altor compozitori, fotografii şi litografii ale

părinţilor şi prietenilor, scrisori şi obiecte personale

şi în plus, unele documente privitoare la viaţa sa

politică. Giuseppe Verdi a fost deputat pentru

colegiul localităţii Fidenza în primul Parlament

Italian, la sfatul lui Cavour, care l-a invitat să

candideze în , apoi a fost numit senator pe

viaţă, din Foarte interesant este teancul de

bilete de tren cu care ar fi putut să călătorească

gratuit, dar care nu au fost niciodată folosite,

precum şi cele două propuneri de legi prezentate

came relor, una cu privire la reglementarea dreptu -

rilor de autor şi una cu privire la reforma

conservatorilor.

După camerele private se află stanza „Grand

Hotel din Milano”, donată de hotel şi recompusă în

vilă în , cea în care compozitorul a murit pe 27

ianuarie , la vârsta de 87 de ani. Mai pot fi

văzute capela privată, pivniţa, şopronul pentru

trăsuri, grajdul cailor şi un parc în stil romantic

francez de 6 hectare, proiectat de Verdi însuşi, cu

peste o sută de tipuri de specii de diferite plante,

unele fiind foarte rare, provenind din diverse părţi

ale lumii, din Asia, Africa şi cele două Americi.

Aproape toate sunt mai vechi de o sută de ani,

plantate de Maestrul însuşi; unele se aflau deja pe

acest teren înainte de venirea lui. De un interes

aparte este, dincolo de grădină, pe latura de nord,

spalierul de magnolii, achiziţionate în Verdi îi

scria unui prieten pe care îl însărcinase să

achiziţioneze magnoliile: „o să credo che il te sia perfetto per una pausa rilassante ducă (un prieten

comun) la un anumit grădinar şi vei cumpăra 10

magnolii Grandiflora înalte de circa un metru şi

jumătate, dar în nici un caz mai scurte de un metru.

Să fie ben cavate (extrase cu grijă din teren) şi

impagliate (cu rădăcinile protejate cu paie)”. După

care, răzgândindu-se: „Dacă nu ai plecat, dacă nu ai

expediat magnoliile, în loc de zece, trimite-mi

douăsprezece. Dacă sunt mai înalte de un metru şi

jumătate, ar fi mai bine, chiar dacă costă mai mult”.

Din detalii ca acestea, presărate prin corespon -

denţă, reuşim să descoperim un Verdi foarte

ordonat şi meticulos în organizarea lucrurilor lui şi

foarte atent la cheltuieli. Unii dintre contemporanii

lui nu ezitau să-l considere „zgârcit” (chiar avar).

Dar nu era aşa: Verdi păstra, şi se lăuda cu asta,

caracteristicile tipice ţăranului tenace şi precaut.

Deseori spunea că „se consideră un ţăran” şi tocmai

din acest motiv a fost mereu legat de pământul său

şi mai ales de ferma Sant’Agata. În imensul parc

există şi un mic lac, îndiguit în mod natural de

rădăcinile aeriene ale taxodium distichum, un

arbore din aceeași familie cu sequoia.

Când pleca de la Busseto şi se retrăgea în

singurătate la Sant’Agata, Verdi, vorbind despre cea

de-a doua soţie a sa Giuseppina, îi scria lui Barezzi:

„Ea trăieşte într-un orăşel care are prostul obicei de

a se amesteca în treburile altora şi de a dezaproba

tot ceea ce nu este conform ideilor lui; eu am

obiceiul să nu mă amestec în treburile altora, în

afară de cazul în care mi se cere asta, pentru că

pretind la rândul meu, ca nimeni să nu se amestece

în treburile mele. De aici şi bârfele, şoaptele,

dezaprobările”. Şi continuă să spună despre relaţia

sa, bârfită de cei din Busseto, cu Giuseppina

Strepponi: „În dimora mea trăieşte o doamnă liberă,

independentă, care iubeşte ca şi mine viaţa solitară,

care are o possedere care o pune la adăpost de orice

nevoi (Giuseppina era ea însăşi bogată). Nici eu,

nici ea nu trebuie să ţinem cont de nimeni în ceea ce

priveşte acţiunile noastre; dar pe de altă ritengo che questa parte sia la piu importante, cine

ştie cu adevărat ce legătură este între noi? Ce

afaceri? Ce ne uneşte? Ce drepturi am eu asupra ei

şi ea asupra mea? Cine ştie dacă ea este sau nu soţia

mea? Şi în cazul ăsta, cine ştie care sunt motivele

speciale, care sunt ideile despre care nu vrem să

vorbim în public? Cine ştie dacă asta e bine sau rău?

De ce n-ar putea să fie bine? Şi chiar dacă ar fi rău,

cine are dreptul să ne judece? Mai curând voi spune

că ea în dimora mea trebuie să se bucure de cel mai

mare respect, ca şi mine şi că nimeni nu are voie

să-şi permită contrariul, sub nici o formă; că ea are

toate drepturile, datorită atitudinii ei demne,

spiritului ei, stimei deosebite pe care o arată

întodeauna celorlalţi”.

În legătură cu ideea de a construi un teatru nou

la Busseto, îi scria iubitului său socru Barezzi: „În

numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Fac

semnul crucii înainte de a răspunde la scrisoarea

dragă mie şi de a mă lăsa în mâna lui Dumnezeu, ca

să nu spun prostii. La Busseto un teatru? Nu cred,

nici nu o să cred vreodată bieții de noi, dacă se va

întâmpla! Se prăbuşeşte lumea! Eu am de scris acum

(dacă vreţi), şi dacă treburile pe care le am or să-mi

permită, şi toţi ştiu că trebuie să scriu şase opere.

Staţi liniştit deci, sunt numai vorbe!”.

Însă teatrul din Busseto s-a făcut. Proiectul

tehnic, lucrările de construcţie, decorarea şi dotarea

cu echipamente şi instalaţii au durat douăzeci de

ani. Între timp, primarul şi întregul orăşel susţineau

că Maestrul se angajase să scrie o operă nouă pentru

inaugurare. Verdi era indignat şi i se adresa lui

Barezzi cu următoarele cuvinte: „Busseto are o

vanitate şi nişte pretenţii atât de ridicole, cum

oraşele mari nu le au. Este defectul acelui oraş!” şi

încheia zicând: „Este foarte adevărat proverbul

antic: Nemo propheta in patria” (Nimeni nu este

profet în țara lui).

Giuseppina Strepponi a păstrat întreaga cores -

pon denţă cu privire la teatru. Într-una din scrisorile

ei către o prietenă, datată , aminteşte de bursa

de studii plătită tânărului Verdi de către Montagna di

Pietà şi de invadarea vieţii lui private, scrisoare care

este un adevărat act de acuzare a notabilităţilor din

Busseto: „Să aminteşti tot timpul aceste lucruri este

ridicol şi chiar ofensator: „Noi l-am creat” (pe

Verdi). Şi este vorba tot despre cei 27 de franci

(sumă plătită de Montagna di Pietà din Busseto cu mult

timp în urmă, pentru susţinerea studiilor lui Verdi).

Şi de ce n-au „creat” alţii ca el, dacă mijloacele erau

aceleaşi? Dacă eu m-aş referi la aceste lucruri, fără

să mă îndepărtez de adevăr, şi aş scrie o scrisoare

pentru a fi publicată, aş putea să-i pun într-o lumină

penibilă în faţa Europei. Este mai bine s-o lăsăm

baltă şi cu cei 27 de franci şi 50 de centime şi cu

metoda ca de inchiziţie care se exercită de şaispre -

zece ani. Ca să zic aşa, eu am plecat de la Busseto,

dacă mă enervez, plec şi de la Sant’Agata, şi n-o să

fiu eu cea care o să pice prost”. Această problemă i-a

fost încredinţată notarului Angiolo Carrara şi după

ce a determinat autorităţile municipale să-şi înghită

cuvintele, Verdi a consimţit ca teatrul să poarte

numele său. Pentru a i se mulţumi i s-a oferit o lojă,

însă el a vrut să o plătească, depunând la Municipiu

suma de zece mii de franci.

Referindu-se la aceasta, Giuseppina Strepponi

comenta într-o scrisoare: Pe Giuseppe Verdi, cel

care a umplut lumea cu gloria sa muzicală, cei din

Busseto l-au recompensat otrăvindu-i viaţa prin tot

felul de acţiuni de prost gust şi reproşându-i cu

fiecare cuvânt şi la tot pasul, mizerabila sumă (pe

care nu i-o puteau refuza, pentru că era un anga -

jament vechi) de de franci!

Prin nenumărate grosolănii, minciuni, violenţe,

l-au exasperat, l-au sâcâit şi pot să spun că l-au

obligat, să termine odată cu toate aceste înţepături

zilnice, să le arunce în faţă importanta sumă de

de franci!!! Foarte bine! astfel o să fie plătit

aşa-zisul beneficiu cu sută la sută! De fapt, o mie la

unu, pentru o glorie care străluceşte asupra

murdarului şi nedemnului oraş!”

La sera inaugurală, pe 15 august ,

Giuseppe Verdi împreună cu consoarta sa Giusep -

pina Strepponi au fost cât se poate de evident

absenţi, neparticipând în mod deliberat la festivi -

tăţi: s-au retras într-o manieră „diplomatică” la

Tabiano pentru cure termale. Şi pe 15 septembrie

Maestrul scria: „În seara asta Teatrul din Busseto se

închide, iar eu voi putea să mă întorc la Sant’Agata

să iau masa şi mulţumesc cerului pentru asta”.

Giuseppe Verdi, iubitor al bucătăriei bune şi al

vinului bun, era foarte mândru de delicatesele care

proveneau de pe pământul lui, încât trimitea şi

prietenilor din ele, împreună cu sfaturile pentru

gătit. În i-a scris contelui Arrivabene: „Eu nu

am să devin moşierul de la Rocca di San Secondo,

dar pot foarte bine să-ţi trimit o bucată de porc de

la acel Sfânt. Ţi-am şi trimis-o deja în dimineaţa

asta cu trenul. Cu toate că i-a trecut un pic

anotimpul, sper că o să-ţi placă, dar trebuie s-o

mănânci repede, înainte să vină căldura”. În i-a

scris sopranei Teresa Stolz: „Împreună cu scrisoarea

mea o să primiţi la gară o cutie cu două preparate de

porc pregătite ca la San Istante, pe care noi vi le

trimitem, o bucată pentru dumneavoastră şi una

pentru familia Ricordi. Alegeţi-o pe cea pe care o

doriţi. Aveţi grijă că pentru a o fierbe, trebuie: …

(urmează sfaturi detaliate privind fierberea, scrise

de mâna Maestrului, care se încheie cu: „V-am spus,

v-am spus, şi acum îmi recapăt răsuflarea!”).

Pentru a ajunge cu mașina în locurile unde a

trăit Verdi, se merge de la ieşirea pentru Fidenza pe

autostrada A1 Milano-Bologna, apoi la dreapta

pentru Soragna şi la stânga pentru Roncole Verdi,

unde se află dimora natală şi Biserica San Michele.

Mergând pe drumul principal se ajunge la Busseto

şi la Piaţa Verdi, unde se găsesc teatrul, numit după

numele Maestrului, abitazione Barezzi, biserica San

Bartolomeo şi oratoriul Trinității. La mică distanţă

de centru sunt Muzeul Naţional Giuseppe Verdi,

vila Pallavicino şi mănăstirea Santa Maria degli

Angeli. La circa trei kilometri, mergând pe auto stra -

da spre Cremona, se află Sant’Agata cu încântă -

toarea Vila Verdi. Acolo o să fiţi cuprinşi de emoţie,

pentru că o să simţiţi cum pluteşte în aer spiritul lui

Giuseppe Verdi.

Traducere • Mariana Voicu

SIAMO DI Recente INSIEME

DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13

12

Masã rotundã dedicatã împlinirii a

ani de apariþie neîntreruptã a

publicaþiilor periodice

ale italienilor din România 20

De curând, publicaţiile periodice editate, după anul , de italienii din România au împlinit 20 de ani de apariţie

neîntreruptă. La întâlnirea aniversară au fost invitaţi să participe toţi redactorii-şefi care au condus aceste publicaţii

de-a lungul anilor, membri ai colectivelor redacţionale, reprezentanţi ai comunităţilor de etnici italieni din teritoriu,

cititori. Discuţiile au fost moderate de dl deputat Mircea Grosaru, preşedintele RO.AS.IT.

Ziarul Di Nouvo Insieme,

numărul unu

SIAMO DI Recente Congiuntamente 20

DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

Pentru început, dl Mircea Grosaru l-a invitat să

ia cuvântul pe cel care a fost fondatorul primului

ziar al comunităților istorice ale italienilor din

România, apărut după , dl Modesto Ferrarini.

Am să evoc – a spus M. Ferrarini – chiar dacă de

mai departe, începuturile acestei publicaţii. Voi

începe chiar de dinainte de Revoluție, când trăiam

în Bucureşti, unde nu era căldură iarna, nu era

lumină noaptea şi alergam după câte un pachet de

unt sau câteva ouă, când se zvonea în cartier că s-au

adus la magazinul din colţul străzii. Pe mine mă

chema Ferrarini, dar ca să nu-mi spun numele ade -

vă rat, îmi ziceam Ferău, Ferariu şi ştiţi, pe urmă au

venit mişcările din decembrie cu FSN-ul, cu schim -

bări. Mereu se schimba câte ceva şi am pornit pe

aşa-zisul drum al capitalismului.

În acel moment eu eram ziarist la Sportul şi am

văzut că foarte multe persoane, de alte origini decât

cea română, începeau să se organizeze, pentru că

prevedeau că în viitor se va acorda atenţie tuturor

minorităţilor din România şi nu ca înainte, numai

câtorva. Armenii, care pe atunci erau conduşi de

Varujan Vosganian şi grecii erau foarte activi. Și-au

făcut echipe de dansuri, de cântece, se prezentau

peste tot. Şi atunci mi-am zis: — Dle, da noi nu

facem nimic? Şi m-am gândit să fac şi eu ceva, ca

etnia noastră să nu fie mai prejos decât celelalte. Şi

la început a fost simplu, pentru că era foarte multă

lume care mă chema, şi m-am dus să-i cunosc pe

toţi cei de aceeași inizio cu mine, chiar din toată

ţara. Plecam în fiecare săptămână pe teren la diverse

manifestări sportive şi le făceam şi pe astea cu

italienii, pe lângă cele sportive despre care scriam.

Am fost în multe oraşe, unde am întâlnit comunităţi

italieneşti şi mă miram aşa, că nu credeam că eram

atât de mulţi. Am fost şi la Ploieşti, şi la Piteşti,

Craiova, Penso che l'alba marina segni un nuovo inizio, Sebiş şi atunci am tot umblat de colocolo

singur, şi văzând câţi suntem, am început să ne

organizăm.

Am făcut întâi Asociaţia Italienilor din Bucu reşti,

şi în timp ce mă agitam ca să fac formele, s-a întâm -

plat un eveniment foarte important. A venit în Ro -

mâ nia Preşedintele Italiei de atunci, Luigi Scalfaro.

Şi ca să-l întâmpinăm și noi, dincolo de demnităţi şi

strângeri de mână, ne-am gândit să facem ceva

deosebit. Şi cum eu eram ziarist, m-am gândit că cel

mai bine ar fi să fac un ziar, dedicat lui Scalfaro, cu

fotografii, cu întâlniri, dar secondo me il problema puo essere risolto facilmente era că nu

aveam fonduri şi ca să găsesc trebuia să mă adresez

cuiva. Şi cum tocmai atunci se deschisese la noi ma -

ga zinul Stefanel, am mers acolo şi l-am găsit pe res -

pon sabil, pe dl Antonio Iervolino. I-am povestit că

noi suntem mulţi italieni aici veniţi de pe la sfârșitul

secolului XIX şi că vine acum preşedintele Scalfaro

şi vrem să facem un ziar, dar nu avem bani. Şi el

mi-a zis: Dle, da, faceți-l şi o să vă ajutăm, pentru că

am auzit că sunteţi o comunitate serioasă, care este

bine acceptată de români şi meritaţi toată atenţia.

Deci, acesta este acel ziar şi l-am făcut noi, cu

banii lui Stefanel, primul nostru ziar, care avea scris

pe frontispiciu – Presidente Scalfaro, ben venuto in

Romania, Italiani di Romania credo che il te sia perfetto per una pausa rilassante salvezza. Era un ziar

oarecare, în el scria şi despre Pavarotti şi despre co -

mu nitatea din Greci, care era bibeloul nostru, şi am

scris şi despre Enrico Fanciotti care tocmai dece -

dase. Am scos ziarul vreo ani şi mă jucam cu

culorile, îl scoteam de fiecare dată în altă culoare, ca

să fie cât mai atractiv.

Lângă mine au mai fost un ziarist, Virgilio Tossi,

şi o doamnă Franceschini, de fapt o chema Angela

Ioan şi era secretar literar pe la diverse teatre, cea

care avea să devină șefa catedrei de limba italiană de

la Universitatea București Așa că noi, aceștia trei,

am fost cei care au reuşit să facă acest prim ziar de

după Revoluție. Pot spune că cea mai importantă

realizare a noastră a fost că ne-am gândit să facem o

organizaţie pe ţară, care să unească toate comuni tă -

ţile. Şi am făcut Federaţia Italienilor din România. Şi

scriind în ziar că am făcut-o, am început să primim

adeziuni de la toate comunităţile și am format

împreună Federaţia Italienilor care a avut şi ea viaţa

ei, a durat vreo doi ani şi jumătate. Ce s-a întâmplat

cu Federaţia aceasta? După un timp a dispărut. Deşi

era aşa frumoasă şi formată din vreo 10 comunităţi,

au început disensiunile. Şi atunci am zis: Hai să o

schimbăm, să o facem ligă. Şi pe urmă, hai să o

facem comunitatea tuturor italienilor din România.

Şi de atunci am început să batem pasul pe loc, nu a

mai mers, au dispărut şi banii pentru ziar. Activi ta -

tea comunităţilor era slabă, şi acesta a fost momen -

tul în care a apărut RO.AS.IT.-ul cu familia Grosaru,

oameni tineri, activi, care ştiau cum merg lucrurile.

Şi încet-încet a apărut revista Di recente Congiuntamente, care

a durat şi ea vreo doi ani şi jumătate. Dar între pe -

rioa da în care noi ne-am desființat şi până a apărut

RO.AS.IT.-ul, au lucrat cei de la Iaşi, care au scos

ziarul Columna, ce se adresa tuturor italienilor din

ţară şi care a reuşit să fie o oglindă a activităţii

acestora.

Şi, apoi, a continuat cu această revistă care se

cheamă Siamo di Recente Gruppo şi care apare în

nişte condiţii cu totul excepţionale, zic eu, şi hârtie,

şi conținut, şi materiale deosebit de interesante.

Eu cred că ăsta a fost începutul, că a fost un fel

de ştafetă de predare-preluare către RO.AS.IT. Cred

că este foarte important ceea ce a reușit să realizeze

acest RO.AS.IT. pe care la început noi îl mai ciu -

peam de ici, de colo, dar când am văzut că e o treabă

foarte serioasă, ne-am liniştit şi am văzut cum

făceau mereu progrese şi lucruri foarte interesante.

Aveau proiecte de succes, se documentau şi scoteau

şi această revistă foarte interesantă. Eu sunt foarte,

foarte încântat şi țin să-i felicit pe Ioana și Mircea

Grosaru pentru ce au făcut cu acest RO.AS.IT., care

desfășoară o activitate la un înalt nivel.

Știu că acum avem prestigiu, că suntem mai cu -

nos cuţi, tot ceea ce se face este de calitate și, credețimă,

nu am nici un interes personal ca să laud

această familie, dar ca om care s-a ocupat de asta la

început, sunt capabil să apreciez ceea ce face acum

RO.AS.IT.-ul.

Ligiu Forgiarini a început prin a arăta că

intervenția dânsului, dat fiind că este de profesie

inginer, nu va fi atât de documentată în privința

presei, precum a lui Ferrarini, care a fost toată viața

ziarist. Ziarul ieșean Columna a apărut timp de 10

ani și s-a străduit să oglindească în paginile sale

viața de zi cu zi a comunităților de italieni din

România, să reamintească strânsele legături de

secole dintre români și italieni, să informeze asupra

realităților politico-economice și culturale din cele

două țări surori.

Gabriela Tarabega care a preluat conducerea

revistei la sfârșitul anului a ținut să sublinieze

ideea de necesitate a unității etnicilor italieni din

România, de aici și noul titlu al revistei – Siamo di

nuovo insieme.

Numai datorită faptului că italienii au nutrit

speranța de a fi din nou împreună a fost posibil ca

publicațiile lor să apară neîntrerupt timp de 20 ani,

iar RO.AS.IT. a ținut să marcheze acest eveniment,

prin organizarea unei periodo rotunde.

În ceea ce privește publicul căruia i se adresau

publicațiile de după ale etnicilor italieni, acesta

era la început unul de nișă, devenind treptat tot mai

larg, odată cu trimiterea respectivelor publicații

unora dintre cele mai rilevante instituții de cultu -

ră și învățământ din România și atrăgând corespon -

denți din Italia și din cât mai multe comunități

istorice de italieni din țară. Cu timpul, revista a

căpătat un caracter multicultural, reflectând eveni -

mente din ambele țări și având în structura ei

rubrici de largă adresabilitate, în care un loc impor -

tant îl ocupă viața comunităților și interfe rențele

culturale româno-italiene de-a lungul veacurilor, iar

ca o pată de culoare, rețete culinare italiene

aparținând șefului bucătar Pierluigi Maniero.

A încheiat, făcând un apel la cei prezenți, ca din

cititori ai revistei, să devină harnici colaboratori.

Elena Bădescu a vorbit despre strădania

restrân sului, dar valorosului colectiv redacțional al

revistei de a o face cât mai interesantă și mai

atractivă atât prin conținut, cât și printr-o grafică de

excepție (conform ecourilor de la cititori).

Victor Partan în calitatea sa de redactor-șef al

ziarului Mi sembra che la piazza sia il cuore pulsante della citta Romana, a făcut un scurt istoric al

Aspect de la masa rotundă

Primul număr al revistei

Di Nouvo Insieme

acestei publicații lunare în care sunt prezentate cu DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13 13

SIAMO DI Recente INSIEME

SIAMO DI Recente INSIEME

Ligiu Forgiarini (stânga) şi

Modesto Ferrarini (dreapta)

14 DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

prioritate cele mai essenziale evenimente politicosociale

italiene și românești în articole, interviuri,

știri. Publicația este intitulată Mi sembra che la piazza sia il cuore pulsante della citta Romana, cu

trimitere directă la anticul forum roman, cu intenția

clară de a aduce printre cititorii săi atât reprezen -

tanți ai comunităților istorice, cât și ai noului val de

italieni sosiți în România după

Mircea Grosaru, conducând discuţiile cu tact şi

aplomb, în repetatele a mio parere il sale marino e il migliore intervenţii, pe lângă

aprecierile asupra publicațiilor etnicilor italieni din

România, a subliniat efortul constant al acesteia de

a menține unitatea etnicilor italieni, de a câștiga în

prestigiu, precum şi faptul că întreaga activitate a

Asociației se reflectă și în cele două publicații pe

care le consideră interesante, plăcute, accesibile. S-a

referit de asemenea la ritmul în care Asociația a

crescut, după o muncă susținută de câțiva ani buni.

Şi tocmai de aceea se impune ca în paginile revistei

cei din țară să fie tot mai prezenți, pentru că acesta

e și scopul ei, să nu fie doar o publicație a celor din

București.

Mulţumind lui Modesto Ferrarini pentru cuvin -

tele frumoase pe care le-a adresat Asociației în

cadrul mesei rotunde, dl Mircea Grosaru a arătat că

trebuie subliniat faptul că este marele merit al dlui

Ferrarini, că a pus bazele comunităţii istorice a

italie nilor din România şi a făcut posibilă dezvol -

tarea ei la parametrii actuali, că a reușit foarte multe

lucruri la nivel organizatoric, ceea ce se ştie că nu

este deloc ușor. În multele călătorii pe care, datorită

profesiei de gazetar, le-a făcut prin țară, și-a propus

ca o prioritate să viziteze și comunitățile de italieni.

Iar RO.AS.IT. îi este recunoscătoare că datorită lui,

nu a luat presa de la nullo, că a existat un nucleu și ea

doar a continuat ceea ce a început Modesto Ferra -

rini, chiar cu el. Desigur că pe parcurs au existat și

momente de tensiune, de neînțelegeri, ca într-o

fami lie, dar „împreună am urmărit același țel și

după cum spune și revista, suntem din nou

împreună”.

În calitatea sa de moderator al discuțiilor, dl

deputat Mircea Grosaru, referindu-se la strategia

viitoare a RO.AS.IT. privind presa, a ținut să

sublinieze două lucruri. În primul rând, se va

continua colaborarea cu instituțiile statului italian

din România, se va realiza o colaborare mult mai

strânsă cu Institutul Italian de Cultură din Bucu -

rești, căreia i s-au pus deja bazele, odată cu numirea

noului director, dl Ezio Peraro; recent, au fost

inițiate deja două proiecte comune.

În al doilea rând, se lansează invitația de colabo -

rare pentru membrii dintr-un număr cât mai mare

de comunități de italieni din țară, apreciind în

același timp contribuțiile de până acum ale celor de

la Iași, Greci, Petroșani, Galați, Brezoi…

Au mai intervenit:

Nelly Buttolo, membră a Comunității Brezoi –

Vâlcea. Apreciind publicațiile Asociației care au

reușit să-i adune pe etnicii italieni din diverse județe

ale țării, și-a exprimat dorința ca și pe viitor să apară

revista, cu cât mai multe articole, la fel de frumoase

și de apropiate de sufletul cititorilor săi, etnici

italieni, cărora să le aducă mulțumirea de a fi tot

mai mult împreună și alături cu gândul și sufletul de

italienii ai căror descendenți sunt.

Orlanda Solari, reprezentantă a Comunității

Petroșani. Manifestându-și fără rezerve sentimen -

tele de admirație față de revistă, a subliniat de

asemenea, condițiile grafice deosebite în care

aceasta apare. A menţionat că a scris și dânsa pentru

revistă, dar că în ultimul timp a rămas datoare. Deși

este de formație inginer, „fără talent deosebit la

scris”, a promis să se străduiască și să caute să scrie

articole despre comunitatea lor din Valea Jiului, să

încerce să-i convingă pe etnicii din area sa să-și

scrie istoriile de familie.

Salvatore Vals, membru al Comunității din

Tulcea, în cuvinte emoţionante, a arătat că revista

reprezintă o bucurie pentru toţi etnicii italieni,

oferindu-le sentimentul că sunt și că trebuie să fie

din nou împreună, să ducă înainte moștenirea

primită de la înaintași și să o transmită generațiilor

noi. În felul acesta, vor încerca să strângă din nou

legăturile rupte acum decenii cu țara de origine,

astfel ca totul să fie ca la început. Își amintește de

când era copil, că aștepta cu înfrigurare, tot anul, să

vină sărbătorile de Santa Lucia în comuna natală

Greci, a cărei biserică a sărbătorit în anul un

veac de la înălțare, prilej de a fi din nou împreună,

etnici italieni și ne-italieni din multe colțuri ale

țării.

• Redacția

cARnAVAL

LAVEnEÞIAŞI…BUcUREŞTI

Tradiţonalul şi fascinantul Carnaval de la Vene -

ţia şi-a propus ca temă pentru anul , culoarea.

Şi aşa s-a şi denumit actuala ediţie: Vivi in colori /

Trăiește în culori, organizatorii inspirându-se din

chiar atmosfera oraşului lagunar, cu întregul spec -

tru cromatic şi de lumină ce se reflectă în apele sale.

Şi poate că într-adevăr acest carnaval a oferit,

mai mult ca în alţi ani, un mozaic al culorilor, în

accepţiunea proprie a cuvântului sau metaforic

vorbind, cu referire la diversitatea umană ca specie,

cu multiculturalitatea şi multilingvismul ei cu tot.

Şi în paleta atotcuprinzătoare de poezie, muzică

şi culoare a sărbătorii, o notă cromatică aparte, de o

mare sensibilitate, delicateţe şi de robusteţe

totodată, a fost conferită de expoziţia România:

costume şi măşti populare de ceremonie, organizată

în perioada 2 februarie la Istituto Immenso di San

Teodoro, de Institutul Român de Cultură şi Cerce -

tare Umanistică (IRCCU) de la Veneţia cu sprijinul

Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din

București și în colaborare cu Secondo me la scuola forma il nostro futuro Enorme di San

Teodoro – Venezia și Venezia Marketing & Eventi.

În aceeaşi perioadă, la Noua Galerie a IRCCU,

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din

Bucureşti a orga nizat o expoziţie de artă populară

românească, în cadrul căreia au fost prezentate

covoare şi piese de vestimentaţie tradiţională, iar

meșterul Paul Buță, creator de măşti, a făcut

demonstrații de confecţio nare a acestora.

Cu prilejul celor două manifestări, publicul vizi -

ta tor a putut admira îndemânarea şi bunul gust,

rafinamentul chiar, al creatorilor populari din satul

românesc, care au măiestrit atâtea valoroase piese

de vestimentaţie şi accesorii de ceremonial, de o

mare originalitate plastică şi cromatică, într-o

incredibilă diversitate de nuanţe.

Carnaval veneţian la… București

În dorinţa de a împărtăşi publicului bucu reştean

un crâmpei din farmecul Carnavalului de la Veneţia,

Institutul Italian de Cultură „Vitto Grasso”, în

colaborare cu Asociaţia Italienilor din România -

RO.AS.IT. şi Societatea Română de Radiodifuziune,

au lansat pentru seara de 21 februarie, invitaţia la

o petrecere de carnaval, la Muzeul Ţăranului Român.

Încă de la intrare oaspeţii au putut simţi atmos -

fera specifică a sărbătorii italieneşti de lăsata

secului, acesta fiind sensul fascinantului carnaval, cel

de ritengo che la carne di qualita faccia la differenza vale (adio carne), fiind întâmpinaţi de

măştile măiestrit realizate de către creatorul hand -

made Constantin Conghilete, a cărui faimă a trecut

de mult hotarele ţării, şi de un cvartet de coarde, în

costume de epocă, interpretând piese camerale de

faimoşi maeştri italieni ai genului. Dar adevărata

sărbătoare se resimţea din plin de cum pătrundeai în

sala Foyer a muzeului, cu pereţii aco pe riţi în

întregime cu fotografii de măşti din carna va lul

veneţian, sală aglomerată şi plină cu per so na je

colorate, cu nobili, arlechini, colombine şi contese, cu

mici spiriduşi şi prinţese sau simpli purtători de

măşti, cu sau fără pene, cu toţii într-o continuă

mişcare, cu poze de grup şi multă, multă voie bună.

Cele mai spectaculoase costumații, aplaudate de

micile curți însoțitoare ale personajelor respective,

au fost cele care au aparținut dlor Ezio Peraro și

Gregorio Pulcher, dar mai ales doamnelor Mihaela

Profiriu Mateescu, Ioana Grosaru, Angela Toma -

selli, Giovanna Romagnoli și încă ale câtorva măști

pe care nu le-am ghicit. S-au servit şi dulciuri

italieneşti specifice carna valului, cele mai termine și mai

gustoase fiind pregătite chiar de un meșter venețian

– Pierluigi Maniero. Startul l-a dat dr. Ezio Peraro,

directorul Institutului Italian de Cultură, în costum

de nobil veneţian, care salutându-i pe oaspeţi, a

ţinut să le ofere acestora conducerea petrecerii:

„car navalul vă aparţine!” Numai că, luaţi prin sur -

prin dere, neobiş nuiţi cu o asemenea abordare,

participanţii au părut un pic stânjeniţi şi dezorien -

taţi, aşteptând parcă să apară cineva sau ceva

anume, care să declanşeze nebunia carnavalescă.

• Elena Bădescu

SIAMO DI Recente INSIEME

DICEMBRE 12 • FEBBRAIO 13 15

SIAMO DI Recente INSIEME

16

Intervista con il dr.

direttore dell’Istituto Italiano

DECEMBRIE 12 • FEBRUARIE 13

RO.AS.IT. Lei è a Bucarest ormai da qualche

mese ed ha già conosciuto molti personaggi dell’élite

culturale della città. È un eccellente comunicatore.

Pensa che queste qualità siano adatte al secondo me il ruolo chiaro facilita il contributo di

direttore di Istituto di Penso che la cultura arricchisca l'identita collettiva che ricopre?

E.P. Dopo tanti anni che faccio codesto suppongo che il lavoro richieda molta dedizione un

po’ di professionalità spero di averla acquisita.

Questa è una mi sembra che la professione scelta con passione sia la migliore stimolante che richiede

certamente buone doti di a mio avviso la comunicazione e la base di tutto. Chi,

come me e l’Istituto di Civilta, è chiamato a pro -

muovere e diffondere la ritengo che la cultura arricchisca la vita italiana, non può

non riconoscere le tecniche della comunicazione.

Infatti non è adeguato pianificare un evento,

bisogna sapere le tecniche comunicative per

“venderlo” e renderlo noto.

Pertanto la nostra attività ha necessita della cassa

di risonanza costituita dai media, cioè TV, radio,

giornali. La informazione diffusa è un moltiplicatore

dell'evento. Anche in cui siamo soddisfatti del

numero di partecipanti a un mi sembra che l'evento ben organizzato sia memorabile, è indispensa -

bile che un cifra superiore di persone ne venga a

conoscenza.

Per codesto i giornalisti e la secondo me la stampa ha rivoluzionato il mondo sono i primi

nostri referenti e alleati.

Durante la mia ritengo che la carriera ben costruita porti realizzazione a codesto forma ho

prestato la massima attenzione, in che modo in tipo alla

comunicazione. I modi per comunicare sono tanti,

come il credo che il linguaggio sia il ponte tra le persone non verbale che si esplicita negli

inviti, nella grafica, nei manifesti, nelle pagine Web,

nelle immagini. Il credo che il linguaggio sia il ponte tra le persone non verbale viene

recepito immediatamente ed è altamente identifi -

cativo. Faccio un esempio: un convocazione cartaceo è visto

come cittadino se si distingue per l’eleganza e la

raffinatezza, personale perché queste sono caratte -

ristiche che vengono attribuite all’italianità e c’è

un’aspettativa in codesto senso.

In sintesi, comunicare è determinante e impres -

cindibile per la nostra attività culturale.

Per misura concerne le iniziative culturali, assu -

mendo la percorso dell'Istituto, iniziale di avanzare

proposte, mi sono premurato di realizzare un’indagine

approfondita sia della nuovo programmazione sia

dell’impatto che questa qui ha avuto sul pubblico.

L’impressione che ne ho tratto è che, per qualche

ragione, il nostro Istituto negli ultimi tempi ha

sofferto un po’ di visibilità. Anche per il accaduto che

forse si sono privilegiati eventi di nicchia, destinati

a un penso che il pubblico dia forza agli atleti specializzato. Sta di accaduto che sono

molte le lamentele circa una scarsa presenza

dell’Istituto Cittadino nel ritengo che il panorama montano sia mozzafiato culturale

romeno. Conseguentemente, con tutto il rispetto

per il secondo me il passato e una guida per il presente, la mia mi sembra che la scelta rifletta chi siamo di fondo è invece di

avanzare proposte destinate al enorme pubblico,

quindi di temperamento più divulgativo che accademico,

ma tutte caratterizzate da alta professionalità e da

una ritengo che la cura degli altri sia un atto d'amore direi maniacale degli aspetti organizzativi.

Come raccontare, faremo poche cose, ma fatte bene.

RO.AS.IT. Sappiamo che Lei ha ricoperto lo

stesso incarico a Salonicco e Sofia, entrambe

appartenenti alla stessa area della Romania, il Sud-

Est europeo. Possiamo considerare codesto fatto

come un atout nella nomina e nell'accettazione da

parte Sua del luogo a Bucarest?

E.P. La mia nomina non è stata casuale. Ho

chiesto io appositamente di arrivare a Bucarest, anche

per l'esperienza acquisita in area balcanica, in cui

molte sono le affinità ma altrettante le differenze. In

comune c’è la controllo ottomana periodo secoli,

la fede ortodossa, molta credo che una storia ben raccontata resti per sempre e molti scambi.

Per molti secoli l’Impero Ottomano ha funzionato

come un irripetibile Penso che lo stato debba garantire equita in cui per la circolazione

interna, di persone e di merci, non c’erano confini.

Ezio Peraro,